Category :

La sfârşitul lunii mai, Guvernul României a anunţat lansarea programului „Investeşte în tine.” În 13 iunie, Guvernul a avut proiectul pe agendă, însă pare că nu l-a adoptat. Prin creditele de 35-40 de mii de lei, care ar putea fi suplimentate cu încă 20 de mii, tinerii de 16-26 de ani, dar şi adulţii de 26-55 de ani, vor putea investi în propriile lor programe de educaţie, cultură, sănătate, sport, locuinţe. De ce aşa şi nu altfel? Ce poţi face tu faţă de această decizie politică? 

Adică de ce neapărat prin credite fără dobândă, garantate de stat, când s-ar putea mult mai elegant prin deduceri fiscale? De ce doar pentru anumite categorii de vârstă ori doar pentru şomeri, când s-ar putea mult mai eficient pentru toată lumea? Inclusiv priorităţile şi obiectivele programului pot fi chestionate, nu doar mijloacele preconizate pentru implementare. Aşa cum e propus acum, de acest program vor beneficia mai degrabă românii din mediul urban şi băncile comerciale; cu soluţia expusă mai jos, am putea direcţiona beneficiile înspre mediul rural şi direct către fisc/bugetul de stat.

Înainte de-a expune soluţia alternativă, să lămurim câţiva termeni utilizaţi în legătură cu acest subiect:

  • creditul garantat de stat se bazează pe un contract semnat de un cetăţean cu o bancă; în funcţie de contractele semnate şi banii extraşi de cetăţeni, banca îi cere Guvernului să plătească periodic anumite sume de bani, care devin cheltuieli la bugetul de stat;
  • deducerea fiscală este o sumă de bani care se reduce din impozitul datorat de un cetăţean către fisc; Guvernul îşi reduce veniturile directe la bugetul de stat, fără să mai trebuiască să facă plăţi periodice către bănci sau cetăţeni, ca în cazul creditelor.

La nivel macro-economic, când oamenii au acces la bani «ieftini» (fără dobândă), cumpără bunuri sau servicii de consum, iar banii se risipesc; în schimb, dacă sunt investiţi în lucrări care dăinuie, banii se acumulează şi încep să producă alţi bani. Aşa cum arată proiectul acum, creditele vor fi mai degrabă accesate de cetăţenii din mediul urban, pentru bunuri şi servicii de consum, ceea ce va conduce la o dezvoltare mai pronunţată a oraşelor, dar şi la creşterea inflaţiei. Astfel, mediul rural va fi afectat şi prin inflaţie, nu doar prin decalajul de dezvoltare şi nivel de trai. În plus, pentru că băncile vor avea de gestionat multe credite individuale, vor face noi angajări—surpriză!—tot în oraşe. Iar diferenţele dintre rural şi urban nu ţin doar de „ţintele macro-economice,” ci pot conduce la efecte discriminatorii asupra demnităţii umane.

Revenind la soluţia alternativă, eu consider că zonele rurale au nevoie de investiţii pentru dezvoltare, să poată ajunge la acelaşi nivel de trai ca în mediul urban. Aceste investiţii ar trebui concentrate înspre lucrări legate în mod direct de nivelul de trai (canalizare, aducţiune de apă, branşare la curent electric, lucruri de genul asta), pentru a creşte calitatea vieţii din mediul rural la un nivel similar cu cel din zonele urbane. Fără să fiu specialist în domeniu, îmi pot imagina că astfel de investiţii sunt foarte scumpe, iar administraţia locală nu şi le permite. Din păcate, nici Guvernul central nu gestionează eficient instrumentele de intervenţie directă în acest sens (PNDL). Rezultă că e cazul să acceptăm că investiţiile astea vor fi scumpe, dar să găsim o soluţie pentru a le realiza cât mai rapid posibil.

Soluţia pe care o întrevăd eu este cea a deducerilor fiscale; şi o plasez în ipoteza «normalităţii», adică în acea situaţie în care toată lumea îşi vede de treabă, cu sârguinţă. În cele ce urmează, expun foarte pe scurt conceptul, urmând ca specialiştii să se pronunţe dacă este viabil, eficient sau chiar posibil, în următoarea combinaţie sau succesiune. Exemplul de mai jos ilustrează soluţia pentru canalizare/fose septice, dar aceeaşi logică poate fi aplicată pentru aducţiunea de apă ori pentru branşarea la curent electric, gaze naturale sau oricare alte utilităţi publice care ar putea contribui la creşterea nivelului de trai în mediul rural.

  1. fac o cercetare de piaţă, pentru a vedea cât costă realizarea unei fose septice (surogat de canalizare) la munte, la deal şi la câmpie, astfel încât să pot introduce nişte plafoane de deducere fiscală de X1 lei/an la câmpie, X2 lei/an la deal şi X3 lei/an la munte (bănuiesc că X1<X2<X3);
  2. fac a doua cercetare, de data asta pe teren, pentru a vedea câte gospodării se pot asocia (pe o stradă, de exemplu) pentru a face eficientă o investiţie foarte localizată în canalizare, astfel încât să pot introduce plafoane de deducere fiscală de Y1, Y2, Y3 lei/an la câmpie, deal şi munte, pentru lucrări care sunt mai complicate ori complexe decât la #1 (fiecare Y rezultă din împărţirea unei lucrări mai mari la numărul minim de gospodării care ar trebui să se asocieze, deci poate fi mai mare sau mai mic decât fiecare X corespondent);
  3. calculez variantele finale ale plafoanelor de deducere fiscală de la #1, unde plăţile până la X lei/an trebuie dovedite şi decontate individual (sau pe o singură gospodărie), şi ale plafoanelor de deducere fiscală de la #2, unde plăţile până la Y lei/an trebuie dovedite şi decontate colectiv (de mai multe gospodării); eventual, aleg dacă păstrez două tipuri de deduceri sau le unific la nivelul X sau la nivelul Y;
  4. în plus, pentru fiecare asociere de gospodării care se califică pentru deducerile de tip #2, adaug un fel de subvenţie sau de stimul financiar de Z1, Z2, Z3 lei/an la câmpie, deal, munte, care să fie plătit de la Guvern pentru bugetul local (numai acolo unde apar proiecte de tip #2), tocmai pentru a ajuta administraţia locală în coordonarea lucrărilor pe mai multe pâlcuri de gospodării în acelaşi timp;
    [mai mult decât atât, dacă un pâlc de gospodării se află pe strada şcolii sau dispensarului, suma de tip Z va trebui majorată, astfel încât lucrarea să contribuie la bunăstarea întregii comunităţi]
  5. în fine, fac o proiecţie bugetară, o prognoză privind numărul maxim de oameni care ar putea apela la deducerile de tip X, numărul maxim de gospodării care ar putea apela la deducerile de tip Y şi numărul maxim de localităţi care ar putea apela la subvenţiile de tip Z, în primul, al doilea şi al treilea an de implementare a programului, pentru a calcula impactul bugetar al acestor măsuri.

Rezultatul pe care mi-l imaginez eu ar fi că, într-un interval de timp destul de scurt, oamenii ar începe să-şi facă lucrările de acest tip pe propriile speze, avansând banii din propriul buzunar, pentru că ar avea garanţia că vor beneficia de deducerile fiscale, predictibil şi transparent. Desigur, lucrările făcute în acest regim ar fi mai scumpe decât printr-o schemă centralizată, de tip PNDL, dar ar putea fi mult mai «curate» decât acum. (Costul marginal este mai mare la lucrările cu volum mic, după cum ştim din principiul economies of scale, iar ăsta e motivul pentru care ar fi mai scumpe.) Însă lucrările vor fi făcute rapid, pe principiile sănătoase ale cererii şi ofertei din piaţă, iar statul va câştiga şi din scoaterea la lumină a multor salarii care încă se plătesc la negru. Va fi în interesul oamenilor să ceară ca salariile să fie scoase de la negru, să fie declarate, tocmai pentru a se putea bucura de deducerea fiscală!

În egală măsură, şi administraţiile locale vor beneficia de nişte „subvenţii” de la Guvern (sumele de tip Z, menţionate la #4), cu rezultate concrete, palpabile şi măsurabile în creşterea nivelului de trai. Probabil că vor mai apărea multe locuri de muncă (la prestatorii de fose septice şi/sau canalizări, branşări etc), ceea ce ar putea creşte şi veniturile la bugetul de stat, prin taxe/impozite pe lucrările efectuate la vedere, fiscalizate. Poate că unele firme prestatoare vor fi înfiinţate de români întorşi în ţară, utilizând programul Start-Up Nation. Bănuiesc că veniturile cumulate din taxe/impozite pe lucrări facturate, firme şi locuri de muncă nou-înfiinţate, pot chiar depăşi „cheltuielile” bugetare pentru acoperirea deducerilor de tip X/Y şi „subvenţiilor” de tip Z. Iar calculul acestor venituri şi cheltuieli bugetare ar fi transparent şi predictibil pentru fiecare an viitor, pe baza deconturilor documentate pentru anul precedent.

Nu în ultimul rând, românii plecaţi pentru a lucra în construcţii şi instalaţii s-ar putea întoarce în ţară, să-şi pună priceperea direct în slujba creşterii nivelului de trai a familiilor şi prietenilor. Nu ar mai contribui doar indirect, cum fac acum, prin sumele de bani remise din străinătate. Aceşti oameni şi-ar reîntregi familiile, ar avea mai multă grijă de educaţia şi sănătatea propriilor copii, dar ar şi contribui în mod direct la creşterea PIB-ului. Cu alte cuvinte, obiectivele programului „Investeşte în tine” ar putea fi atinse pornind de la alte priorităţi şi cu alte mijloace. În plus, am începe să avem nişte rezultate palpabile în combaterea evaziunii fiscale, şi nu ne-am mai face probleme nici cu pilonul II de pensii, nici cu atragerea forţei de muncă din străinătate, nici cu eventuala fiscalizare suplimentară a remitenţelor. Ba chiar şi faimoşii consultanţi fiscali propuşi anul trecut şi-ar găsi, în cele din urmă, rostul pe lume.

Nu ştiu dacă se mai poate schimba ceva pe ultima sută de metri, pentru că e posibil ca Guvernul să adopte programul „Investeşte în tine,” prin OUG, în şedinţa din 20 iunie. Dar, dacă alternativa propusă mai sus vi se pare c-ar merita să fie studiată mai în profunzime, le puteţi scrie dlui preşedinte Ghizdeanu, la Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză, dlui ministru Teodorovici, la Ministerul Finanţelor Publice, ori reprezentanţilor patronali, sindicali sau civici din Consiliul Economic şi Social. E posibil ca proiectul „Investeşte în tine” să fie îmbunătăţit prin contribuţia CES, chiar la şedinţa programată pe 19 iunie.

 Autor: Codru Vrabie. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *